Alias Grace, Margaret Atwood

IMG_20160309_133207

Margaret Atwood, este o scriitoare pe care am descoperit-o, citindu-i  acest roman, Alias Grace. În acest secol, al vitezei, o carte de 670 de pagini reușeste să sperie omul modern. Aici nu e cazul. Acuratețea gândurilor autoarei se observă în fluența scenelor care se succed cu logică. Nu mi se pare că, ”trage de timp” afundându-se în descrieri lungi și inutile, ci dimpotrivă!

Pe vremea când foloseam televizorul, în scopul lui inițial, nu doar ca momeală pentru persoanele care ne calcă pragul  și care  în absența acestuia, ar putea să ne găsească incompatibili cu secolul în care trăim, obișnuiam să mă uit, obsesiv, la documentarele despre crime celebre. Îmi aduc aminte că am ratat chiar și întâlniri, furată fiind de emisiunile oferite de programul ID.

Ei bine.

Aceasta este o poveste care.

M-a captivat încă de la primele pagini. Și asta pentru că mă fascinează romanele care sunt scrise după fapte reale. Dacă acestea mai abordează și o crimă, asupra căreia planează misterul și frânturile de dovezi, atunci cu siguranță mă voi lăsa în mrejele lecturii.

Autoarea a căutat informații despre acest caz cutremurător, care a zguduit  lumea anilor 1840, și le-a dezvoltat într-un roman care spune povestea unei servitoare, Grace Marks, și a legăturii acesteia cu cazul de dublu asasinat Kinnear-Montgomery.

Povestea e simplă și arhi-cunoscută. Pe la 1840’și ceva… Grace Marks, care emigrase din Irlanda împreună cu familia, în Canada, cu doar câțiva ani în urmă, este condamnată la detenție pe viață fiind acuzată de complicitate la uciderea stăpânului său împreună cu menajera acestuia, despre care se bănuia că îi era iubita lui. Povestea ei este foarte încâlcită pentru că nu se știe dacă a participat, ea însăși, la crime, dacă minte când spune că nu își amintește, acuzând șocul puternic, dacă este diavolul în persoană care reușește să păcălească, arborându-și inocența, specifică unei fete de 16 ani sau dacă este pur și simplu complet nevinovată. Toate aceste raționamente pot fi adevărate. Rămâne ca fiecare cititor să decidă care este varianta adevărată.

Am găsit, aici, referințe  la primii pași în psihoterapie, în persoana doctorului  Simon, un tânăr psiholog care experimentează tehnici noi de terapie, dar care-și trăiește propriile, povești, greșeli și revelații. În momentul ce am întâlnit acest pesonaj, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la alt roman, pe care l-am citit Minciuni pe Canapea scris de Irvin D. Yalom, în care vulnerabilitățile terapeutului sunt ușor de ghicit.

Revenind.

E adevărat, nu avem cum să cunoaștem realitatea unui astfel der caz care s-a întâmplat acum mai bine de 170 de ani, dar ne putem direcționa curiozitatea cu ajutorul celor 666 de pagini pe care Atwood ni le oferă.

Am apreciat faptul că Atwood a inserat pasaje ale declarațiilor reale, pe care probabil cu multă grijă le-a cules din arhivele canadiene. Lucrul acesta a dat un plus de autenticitate romanului.

Condițiile de detenție pentru anumiți deținuți erau diferite, acum aproximativ 200 de ani, și detalii veți afla, doar citind.

Dr. Simon, terapeutul lui Grace, este de departe personajul meu favorit din acest roman. Nu știu de ce, probabil pentru că povestea lui Grace devenise previzibilă, m-am concentrat mai mult pe personajul Simon, cu care dealtfel m-am și identificat. O premiera! de obicei mă identific cu personaje feminine. Mi-a plăcut încrederea cu care s-a străduit să încerce ceva nou, mi-au plăcut situațiile limită pe care le-a experimentat cu sieși, mi-a plăcut că era răzvrătit și dezobedient, milos și generos dar și supus greșelilor și mai presus de toate că era încrezător în propriile forțe. Ce s-a întâmplat cu el, nu vă voi spune!

Doresc să vă redau,însă, un fragment, dintr-o scrisoare pe care doctorul o scrie vechiului său prieten Edward :

”… Obiectivul meu este să trezesc acea parte a creierului ei care se află într-o stare inactivă- să sondez dincolo de pragul conștiinței și în felul acesta, să descopăr amintirile care probabil sunt blocate acolo. O asemena minte trebuie abordată ca și cum ar fi o cutie încuiată căreia eu trebuie să găsesc cheia potrivită; însă, până acum, trebuie să recunosc, n-am avansat foarte mult. ”

Apoi.

M-a amuzat o scenă pe care dacă aș povesti-o, nu aș face decât să ruinez plăcerea descoperirii ei. Vă pot spune că are legătură cu moralitatea, prin ochii unei femei de la 1800 și ceva versus cea a bărbatului din acceași perioadă…. . Scena savuroasă se află la paginile 521-522.

A fost o plăcere, care s-a terminat repede, atât de captivantă a fost lecurarea!

Romanul a apărut în anul 1996

Și la noi a fost tradus în 2013, la editura Leda. Grupul Editorial Corint

 

670 pagini.

Anunțuri

Un gând despre „Alias Grace, Margaret Atwood

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s