Nu veți avea ura mea, Antoine Leiris

20161110_103345

Au trecut luni întregi de când nu a mai ieșit din casă. A născut, iar viața ei s-a concentrat exclusiv pe mogâldeața care cu gurița întredeschisă gângurește sunete ce se vor transforma în cuvinte, care îi vor spune că o iubește, și îi va mulțumi că i-a dat viață.

Se uită la micuț, apoi în ochii soțului și simte că viața, abia acum începe. Are pentru cine să lupte, are pe cine să apere. Trebuie să adune din experiența sa și să ofere cu generozitate, pas cu pas, lecții micuțului lor și asta pentru toată viața. Este responsabilă pentru educația dar și pentru sănătatea emoțională a copilului pe care, probabil și l-a dorit atâta amar de timp.

Până într-o zi, când dorește să iasă în oraș, împreună cu un prieten, la un concert. Urma să lipsească de lângă familia ei, doar câteva ore.

Apoi bum! A pierdut tot și a trecut dincolo, acolo unde noi cei care am rămas în urmă nu știm ce se întâmplă sau dacă se întâmplă ceva.

Nu pot decât să îmi imaginez că așa au stat lucrurile, ce știu sigur este că data de  13 noiembrie 2015, va rămâne în memoria colectivă ca fiind încă o zi nenorocită în care niște oameni au hotărât, în numele Bunului Creator, să ucidă, la rând, pe toți cei care le-au ieșit în cale. Au semănat teroare și fără remușcări sau conștiință i-au ciuruit la eșafod, apoi au adus pe buzele celor rămași în viață cuvinte ca execuție, ferocitate, ură, atac armat, moarte, sânge rece, suferință, deznădejde.

Dar.

Antoine Leiris, cu o putere izvorâtă probabil din bunătatea pe Dumnezeu ne roagă să o împărtășim între noi, ne dă o lecție de umanitate și ne învață că iertarea și iubirea sunt singurele arme pe care le avem, cu adevărat cu toți, împotriva urii.

Volumul de față este o dovadă vie a faptului că într-adevăr numai moartea este iremediabilă, în rest viața continuă, desigur cu alt ritm și cu povara pierderii.

Astfel că la final.

El, dar care poate să fie eu sau tu.

Rămânem singuri. Încercăm să supraviețuim fiecărei întrebări legate de ea, fiecărui gând de compasiune din partea celorlalți.

Apoi.

El se uită la micuț și realizează că misiunea începută în doi trebuie continuată de acum înainte de unul singur.

Sigur. E nedrept. Dar alegerea vieții curmate, în așa fel, nu aparține nici soției și nici lui. Povestea merge mai departe și depinde numai de el ce sădește în inima copilului. Este de fapt prima lui lecție pe care trebuie să o predea propriului copil. Și alege să ne ofere, gratuit această lecție, nouă, tuturor.

”… n-am să vă fac darul de a vă urî. L-ați căutat cu orice preț, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiași ignoranțe care a făcut din voi ceea ce sunteți.”

Am o rugăminte.

Să citiți acest volum, chiar dacă este trist. Mie mi-a dat curaj să nu renunț la sentimentele mele bune, care mă definesc atunci când dau de greu. Este un manifest pentru luptă cu cele mai nobile sentimente iubirea și iertarea.

sursa foto:

leiris-family

Anunțuri

3 gânduri despre „Nu veți avea ura mea, Antoine Leiris

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s