Un an de studiu, Anne Wiazemsky

20161117_151835

Am așteptat romanul acesta câteva luni, și a meritat! Mi-a plăcut, mai ales pentru că este vorba de o poveste autobiografică adevărată…sau , mă rog, atât de adevărată cât a dorit Anne Wiazemsky.

Un singur an 1966-1967.

Anne Wiazemsky este o adolescentă care poartă o moștenire de familie nobilă de ambele părți. Din partea mamei, ea este nepoata lui Francois Mauriac celebru scriitor, poet și eseist, iar tatăl său este Prințul Ivan Wiazemsky, conte  Levachov, despre care o să aflu mai multe atunci când o să citesc Iubire în Berlin, care spune povestea adevărată, de dragoste a părinților săi.

Acțiunea este fluentă și coerentă și se axează, în principal, pe dragostea ce i-a legat în căsătorie pe tânăra Anne Wiazemski și faimosul regizor Jean Luc Godard. Cu o diferență de vârstă de 20 de ani, ea minoră el un bărbat matur, cunoscut de întreaga elită socială franceză, se naște o idilă la marginea legalității dar și a moralității. Mama, este scandalizată de relația fiicei sale, iar bunicul său, un om dur, pare să nu-i fie aliat în nicio decizie, nici de a petrece prea mult timp în compania lui Jean Luc Godard, nici de a începe studiile la facultatea de filosofie și nici chiar de a avea un animal de companie asupra căruia își varsă tot năduful într-o criză de isterie.

Există un moment, în cronologia întâmplărilor pe care Anne a ales să le povestească în romanul de față, în care se vede, de la o poștă, neputința pe care  Francois Mauriac o are când încearcă să controleze situația care părea să scape de sub control, definitiv:

”-Mereu ai făcut ce ai vrut, dar nu mai merge așa, mai ales când ce vrei tu îi calcă pe nervi pe ceilalți. Ce vrei tu se îndreaptă împotriva noastră și m-am săturat, m-am săturat până peste cap! Fac tot ce pot pentru tine, pentru fratele și pentru mama ta! Ne faci viața imposibilă fiindcă nu ne asculți niciodată și te porți numai pe dos față de cum ți se cere! Am optzeci de ani, aș fi putut fi mort, dar, din nefericire pentru mine, n-am murit, ceea ce-mi dă dreptul să spun ce gândesc. Și-acum dispari și fă cum oi ști ca să nu mai dau de cățeaua asta”

Pentru pasionații de film, această carte nu este neapărat o bijuterie, și asta pentru că deși sunt menționate multe nume, pare-se sonore(dar care mie-mi spun nimic, din moment ce eu nu sunt un cinefil adevărat), prea multe detalii nu oferă. Însă cu toții ne putem face o imagine a Parisului anilor 60 în care noul curent în cinematografia franceză „La Nouvelle Vague” ia naștere, în care ideologii precum marxims-leninism ocupă timpul liber al tinerilor, în care autoritatea familiei pare să nu mai aibă atâta putere de decizie cu privire la alegerile copiilor. Anne descrie începutul unei noi ere.

Dură, nedură, părerea mea e că:

În tăntica Anne urlau hormonii ca sirenele în Iugoslavia în sensul că deja cunoscuse cearceafurile unui domn de renume încă de la prima ei apariție cinematografică. Dar hei! Cine sunt eu să judec, până la urmă nici ea nu-și neagă frivolitatea de vreme ce și-o expune, în detaliu, în acest roman.

Cum am spus, la început, mie mi-a plăcut povestea, și am citit-o pe nerăsuflate!

 

Anunțuri

Un gând despre „Un an de studiu, Anne Wiazemsky

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s