Cu ultima suflare, Paul Kalanithi

Aceasta este singura carte care a primi 5 stele din 5, în 2016. A fost ultima pe care am citit-o și pe care am terminat-o chiar pe 30 decembrie, noaptea, în jur de ora 3 a.m.. Ah! cât de puțin aveam să știu, că numai la câteva zile diferență, urma să experimentez durerea unei pierderi de neînlocuit.

Cu ultima suflare m-a marcat și dacă uitasem, mi-a adus aminte că sunt un simplu om, de o efemeritate dureroasă.

Paul Kalanithi rezident neurochirurg se pregătește să moară și o face în cel mai nobil fel, începe să-și scrie viața, să ne-o lase, nouă, celor rămași, drept moștenire. Este o mărturie a unui om care a decis să îmbrățișeze moartea, mai degrabă decât să se teamă de ea. Pentru un om pasionat de știință, de mintea umană, dar mai ales de sufletul omului, lipsa fricii în fața unei morți iminente, m-a impresionat.

” Decizia lui Paul de a nu îți feri ochii de moarte arată o tărie de caracter pe care nu o prețuim suficient în cultura noastră speriată de moarte.”

”… scrierea cărții sale a fost o șansă pentru ca ”văzătorul” curajos din el să poată să ne spună, să ne învețe cum să înfruntăm moartea cu integritate.”

Paul Kalanithi îți folosește calitatea de scriitor la care aspirase, în trecut și redă câteva momente marcante ale propriei existențe.

”Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să îi înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți și dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață”

Timpul e scurt, iar moartea vine, deși anunțată, totuși se simte ca și cum ar fi sosit inopinat.

Cartea , în sine, este o bijuterie, chiar dacă foarte tristă, ea merită citită, pentru că este povestea reală a unui om care după ce a avut certitudinea, că în scurt timp urma să moară, a hotărât să împărtășească lumii , drumul său pe ultima potecă pe care viața i-o pregătise.

Coerența cu care-și descrie aspirațiile, sentimentele, trăirile la aflarea sentinței dată de o viață scurtă, dar și procesul tratamentului, fac din această mărturie un îndemn la demnitate și curaj.

Lucy, soția acestuia care a dat naștere singurei lor fiice ,Cady, a terminat ceea ce Paul Kalanithi a început, astfel ea ne oferă ultimul capitol al cărții, dar și al mărturiei. Sunt impresionante completările ei, eu una am rezonat 101% cu suferința ei și asta pentru că știam că urmez să rămân, în urma unui om pe care îl iubesc din prima clipă, de când am devenit conștientă de lumea înconjurătoare.

Apoi ca o coincidență, dinamica vieții mele s-a schimbat definitiv.

S-a întâmplat ca un fulger.

Și nu îmi este ușor să scriu despre sentimentele care m-au copleșit la doar 2 zile după ce am citit cartea, atunci când primul meu, cel mai bun prieten din copilărie s-a predat în fața morții și m-a lăsat într-o durere ale cărei junghiuri le simt, fizic, adânc în inimă. Prietenul meu cel mai bun, din copilărie, ar fi împlinit 86 de ani pe 14 ianuarie, însă socotelile lui cu viața au luat sfârșit într-o noapte, pe care nu mi-am dorit niciodată să o apuc. La fel cum Lucy l-a asistat, așa am fost și eu  prezentă și m-am rugat și continui să o fac, ca tataie să ajungă în lumină.

Durerea în fața morții nu are leac și nici nu poate fi evitată.

Noi cei care am pierdut persoane pe care le-am iubit adevărat, trebuie să învățăm să trăim cu absența lor așa cum tinerii părinți învață să trăiască alături de primul lor copil.

Am terminat anul în hohote de plâns, dar NU ca o consecință am început pe cel nou cu o durere care nu are echivalent.

Așa e viața!

Anunțuri

Un gând despre „Cu ultima suflare, Paul Kalanithi

  1. Sincere condoleante! Aveam 14 ani cand a murit tataie si n.am inteles de ce. A fost prima oara cand am aflat ce inseamna moartea si imi pare nespus de rau ca nu m.am putut apropia de camera unde a stat 3 zile mort. Mi.a fost frica sa intru si acum regret. Dupa 3 luni a murit si celalalt tataie, asa ca te inteleg perfect. Lista mortii a continuat pana inainte de craciun cand mi.a murit cel mai loial caine din cei 4, pe care il aveam de aproape 13 ani. Nu vrei sa stii cum l.am jelit si cate zile. Poate ai sa razi, dar 13 ani zilnic nu mai era un caine, era membru al familiei.
    Imi pare rau pentru inceputul de an, dar cu timpul se va mai diminua durerea. E disparut insa, niciodata.
    Fii puternica si capul sus!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s